Era o zi de vară toridă când am plecat la mătușa mea într-un mic sat de la marginea orașului. O vizită de week-end la ea era întotdeauna binevenită, mai ales că îmi plăcea să ascult poveștile ei înfricoșătoare. Mătușa Maria avea un magnetism asupra misterele și legendele întunecate, iar eu mă simțeam fascinat de ele.

De data aceasta, însă, poveștile mătușii Maria erau mai sinistre decât de obicei. Îmi povestise că, recent, în cimitirul din apropiere, niște indivizi suspectați a fi sataniști profanaseră morminte. Informația mi-a stârnit curiozitatea și, având experiență în astfel de chestiuni, m-am hotărât să merg să văd cu ochii mei despre ce era vorba.

Prietenul meu, Mihai, m-a însoțit în aventura noastră neobișnuită. Era un tip curajos, mereu în căutarea senzațiilor tari. Astfel, în acea seară, ne-am îndreptat spre cimitir, sperând să descoperim ceva interesant acolo.

La sosire, cimitirul părea complet pustiu, lucru ciudat având în vedere circumstanțele. Nu se vedea niciun semn al poliției sau al oricărui alt fel de autoritate. Însă noi am continuat să avansăm prin întuneric.

Pe morminte și cruci, am observat semne făcute cu sânge. Erau niște cercuri misterioase cu semne înăuntru. Cu inima bătându-mi mai repede, am văzut, într-un târziu, niște ochi roșii ce străluceau în întuneric. Apoi, o voce șoptită, înfiorătoare, a răsunat în urechile noastre: "Eliberați-mă!"

Mihai a întrebat temător: "Ce ești tu, creatură?" Însă nu am primit răspuns. În schimb, vocea a poruncit: "Puneți mâna pe simbolul de pe cruce!" Mihai, fără să ezite, a apropiat mâna de semnul respectiv, dar în acel moment, o lumină puternică a învăluit cimitirul și o altă voce a strigat: "Oprește-te!"

La început, Mihai nu s-a lăsat intimidat și a continuat să atingă simbolul. Dar, din senin, un înger a apărut în fața noastră. Cu glas blând și ferm, îngerul ne-a avertizat că cel care era închis acolo nu trebuie eliberat.

Cu toate acestea, Mihai a ignorat avertismentul și, cu un deget tremurător, a atins simbolul. În clipa următoare, întunericul s-a abătut asupra noastră, iar eu am leșinat sub presiunea neliniștii și a energiei înspăimântătoare.

Când m-am trezit, eram într-un spital, într-o cameră slab luminată. Căutam cu privirea peisajul familiar al cimitirului, dar tot ce aveam în fața ochilor era pereții albi ai salonului spitalicesc. Am încercat să mă ridic, dar m-am simțit slăbit și am întrebat într-un final asistenta ce s-a întâmplat cu Mihai.

Cu un ton grav și îngrijorat, asistenta mi-a spus: "Îmi pare atât de rău... Mihai a murit." Acest cuvânt a răsunat în urechile mele ca un ecou înspăimântător. Nu-mi venea să cred că aventura noastră neobișnuită se încheiase într-o tragedie atât de brutală.

Cu lacrimi în ochi, m-am luptat cu amintirile, încercând să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat în cimitirul acela malefic. Dar, cu toată tristețea mea, am simțit că exista ceva în neregulă, ceva mai întunecat și mai profund decât puteam cuprinde cu mintea mea.

Așa că am hotărât să merg mai departe, să aflu adevărul și să găsesc dreptatea pentru Mihai. Nu voi lăsa ca trecutul nostru să fie învăluit în umbre și mistere, deoarece adevărul trebuie să iasă la iveală, indiferent cât de terifiant ar putea fi.