Se spune că spaima autentică nu este provocată de ceea ce vezi, ci de ceea ce îți imaginezi că ar putea fi acolo.
Era o vineri seară rece, în mijlocul unei ierni ce înghițise orașul sub o pătură groasă de zăpadă. Eram acasă cu doi prieteni, Alex și Radu, discutând fără țintă și privind în gol la ecranul telefonului. Plictiseala ne împingea să ieșim în parc, să ne pierdem pașii în zăpada proaspătă. Dar înainte să plecăm, un sunet ciudat s-a strecurat dinspre sufragerie. Un zgomot jos, gâtuit, ca un geamăt strivit sub greutatea propriei disperări.
M-am ridicat instinctiv. „Ați auzit asta?” i-am întrebat, dar fețele lor palide mi-au confirmat că nu era doar imaginația mea. O adiere rece a trecut prin casă, iar becurile au început să pâlpâie spasmodic înainte de a se stinge complet. O liniște opresivă s-a așternut, înghițindu-ne strigătele de surpriză. Întunericul avea o greutate pe care o puteam simți în piept.
Încercând să nu par slab în fața prietenilor, am făcut un pas înainte, înaintând spre panoul electric. Însă, înainte să pot atinge siguranțele, am simțit că cineva mă privește. Nu era doar un sentiment vag – era un fapt cert, adânc săpat în instinctele mele primare. Am înghițit în sec și am ridicat privirea.
În beznă, conturul unei siluete îngrozitoare a prins formă. O creatură imensă, cu picioare ca de taur și coarne răsucite, își fixa asupra mea doi ochi roșii, sclipind cu o lumină stranie. Respirația lui era grea, sacadată, ca un foșnet al unui foc ce mocnea într-o peșteră adâncă. Gura i s-a deschis, iar vocea sa a fost un vuiet gutural care mi-a zgâlțâit pieptul.
— Nu aveți cum să scăpați. Nimeni nu vă mai poate salva.
Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Alex și Radu erau lipiți de perete, incapabili să articuleze un sunet. Fără să gândim, am început să murmurăm rugăciuni, cuvinte amestecate, frânturi de speranță aruncate în disperare.
Atunci, un fulger alb a luminat încăperea. Din lumina aceea s-a conturat o formă, una umanoidă, învăluită în aripi strălucitoare. Părea că ar fi dintr-o materie diferită de tot ce cunoșteam – nu carne, nu lumină, ci o esență pură a ceva de neatins.
— De data asta v-am salvat, a rostit el cu o voce ce părea să răsune în mintea noastră mai mult decât în aer. Dar data viitoare, nu voi fi destul de puternic să o fac din nou.
Creatura cu ochii roșii a scrâșnit din dinți și s-a retras în întuneric, absorbită ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Lumina s-a reaprins brusc, iar camera a revenit la normal, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar senzația rece de pe piele și tremuratul necontrolabil al genunchilor ne aminteau de ceea ce trăiserăm.
Ne-am privit unii pe alții, incapabili să vorbim. Știam un singur lucru – lumea noastră nu mai era la fel. Adevărul despre ceea ce pândește din umbră, despre ceea ce veghează din lumină, ne fusese revelat.
Nu este de joacă cu aceste lucruri. Și de atunci, nu mai dorm fără o cruce lângă mine.