Noaptea coborâse greu peste oraș, sufocând străzile într-o pâclă rece. Vântul șuiera amenințător, smulgând frunzele uscate și făcându-le să danseze haotic pe trotuarele pustii. Pe aleile întunecate ale parcului, lumina slabă a felinarelor se strecura cu greu printre ramurile golașe. O umbră stătea nemișcată pe o bancă de la capătul aleii.
Casine.
Părul ei lung și negru ca abanosul ii cădea pe umeri ca o mantie grea. Ochii, adânci și goi, păreau să absoarbă lumina lunii. Pielea ei palidă aproape că strălucea într-un mod nefiresc. Fata nu se mișca. Doar privea înainte, spre nimic.
Orașul adăpostea multe povești. Unele rămâneau simple legende, dar altele purtau umbre ale unui adevăr sumbru. Nimeni nu mergea în parc la miezul nopții. Nimeni, cu excepția lui Mike.
Mike era nou în oraș. Se mutase de curând, iar poveștile şoptite la gura sobei nu ajunseseră la urechile lui. În noaptea aceea, și-a aprins o țigară și a pășit în parc, fascinat de liniștea apăsătoare. A văzut-o pe bancă, iar inima i-a tresărit. Ce căuta singură la acea oră?
— Bună, a spus el cu un zâmbet ezitant.
Casine nu a răspuns. Nici măcar nu a clipit.
Mike și-a mușcat buza inferioară, ezitând. Îi simțea prezența rece ca gheața, de parcă aerul din jurul ei era mai rece decât restul nopții. A încercat să-i atingă mâna, dar pielea ei era atât de înghețată încât s-a tras instinctiv înapoi.
Fata s-a întors încet spre el. Ochii ei păreau acum goi, ca niște orbite fără viață. Și totuși, un zâmbet abia schițat i-a încolțit în colțul buzelor.
— Ai venit, a murmurat ea.
Mike a simțit cum un val de frig i se strecoară în oase.
— Pe cine aștepți? a întrebat el.
Casine nu a răspuns. Doar s-a ridicat brusc și a dispărut între copaci fără niciun sunet. Mike a clipit, surprins. Apoi, fără să înțeleagă de ce, s-a ridicat și a plecat grăbit acasă.
Dar în noaptea aceea, nu a putut dormi.
A doua zi, a întrebat despre ea. Nimeni nu părea să știe nimic. O bătrână din cartier l-a privit lung și i-a spus cu o voce tremurândă:
— Aleea aceea nu e pentru vii. Fata pe care ai văzut-o... e doar o amintire care nu vrea să plece.
Mike nu a crezut-o. A râs, a ignorat avertismentul și, în noaptea următoare, s-a întors în parc. Casine era acolo, pe aceeași bancă. Parcă nu plecase niciodată. Și noapte după noapte, a continuat să se întoarcă la ea.
Însă orașul avea ochi. Și altcineva începuse să-l urmărească. Într-un colț al parcului, un bărbat cu o pălărie veche privea din umbră. Avea ochii goi, la fel ca ai lui Casine. O altă figură apăru lângă el, un copil de vreo zece ani, cu haine ponosite și privirea pierdută.
Mike începuse să atragă atenția celor care nu trebuiau să-l vadă.
Într-o noapte, a făcut greșeala fatală.
A încercat să o țina de mână.
În clipa încare degetele lui i-au atins pielea, o senzație cumplită l-a cuprins. O durere atroce i-a sfâșiat trupul, ca și cum ar fi fost tras în două lumi diferite. Casine l-a privit trist.
— Acum vei rămâne cu mine, a șoptit ea.
Vântul a urlat ca un lup înfometat. Întunericul l-a înghițit pe Mike.
Când s-a trezit, era pe aceeași bancă. Dar orașul era schimbat. Totul părea cufundat într-un vis, într-o realitate palidă și moartă. Luminile nu mai străluceau. Oamenii nu mai existau.
Casine s-a așezat lângă el și i-a zâmbit blând.
Acum nu mai era singur.
Din umbră, bărbatul cu pălărie și copilul ponosit se apropiară, fără zgomot. Familia lor tocmai se mărise.
Dacă treci prin parc la miezul nopții, ai grijă. Două umbre stau pe bancă. Dar nu sunt singure.
Niciodată nu sunt singure.