Într-un sat ascuns de lume, pierdut printre dealuri ce păreau să înghită lumina zilei, trăia Maria, o femeie al cărei suflet purta povara văduviei. Întreaga ei viață se rezuma la fiul său, Ionuț, un tânăr cu privirea limpede, dar cu inima încă nesigură asupra lumii. Maria îl crescuse în frică de Dumnezeu și cu dorința arzătoare ca el să rămână pe calea cea dreaptă. Dar uneori, întunericul vine pe căi nebănuite.
Într-o noapte fără lună, la marginea pădurii, Ionuț întâlni o femeie ce nu părea să aparțină acestui loc. Rochia ei neagră părea să absoarbă însăși noaptea, iar ochii săi scânteiau ca doi cărbuni aprinși. Se numea Mirna.
La început, doar prezența ei îi trezea un fior de neliniște. Dar noapte de noapte, Mirna îl aștepta, chemându-l mereu mai departe în umbra pădurii. Cuvintele ei, șoptite ca o vrajă, îi hrăneau dorințele ascunse, iar tânărul, atras fără putință de scăpare, începu să-și piardă din suflet câte puțin, cu fiecare întâlnire.
Curând, descoperi că Mirna nu era singură. În adâncul pădurii, un cerc de siluete își murmurau jurămintele sub lumina unei flăcări ce nu se stingea niciodată. Oamenii aceia se închinau la o forță necunoscută, la ceva ce părea să înfrunte însăși rânduiala firii. Ionuț simțea că nu mai aparține lumii pe care o cunoscuse, dar gândul de a se întoarce părea de neconceput.
Într-o noapte fără stele, Mirna îi puse o ultimă încercare:„Dacă vrei să fii unul dintre noi, rupe ultima legătură cu viața de dinainte. Adu-mi inima celui care ți-a dat viață.”
Cu mintea tulburată, Ionuț se întoarse acasă. Maria dormea, fără să știe că fiul său pășea pe marginea prăpastiei. Cu mâinile tremurânde, băiatul ridică pumnalul... dar în ultima clipă, o șoaptă umplu încăperea:
„Puiule, de ce plângi?”
Înghețat, Ionuț simți cum ceva se sfărâmă în el. Privi chipul mamei sale, atât de blând, atât de obosit de viață, dar plin de o dragoste care nu cerea nimic în schimb. În acea clipă, vraja se rupse. Cu un țipăt de disperare, fugi în noapte, aruncându-se în pădurea bântuită de umbrele trecutului.
Dimineața, Maria îl găsi la pragul bisericii, slăbit, tremurând, cu ochii înroșiți de plâns. Părintele Damian îl privi cu înțelegere și îi spuse:„În noaptea de Paște, aprinde o lumânare. Roagă-te. Dacă flacăra va arde fără vânt, vei ști că Dumnezeu te-a iertat.”
Și astfel, în cea mai sfântă noapte a anului, Ionuț îngenunche în întunericul odăii sale, cu lumânarea în față. Când miezul nopții bătu, un vânt nevăzut umplu camera, iar flacăra se aprinse singură, albastră și tremurătoare, dar vie.
A doua zi, Ionuț plecă din sat. Unii spun că s-a retras într-o mănăstire, rugându-se pentru sufletul său. Alții jură că l-au văzut rătăcind prin pădure, căutând ceva ce nu mai putea fi găsit.
Dar un lucru rămase sigur: în casa unde odată trăiseră Maria și fiul său, o lumânare continua să ardă, noapte de noapte, fără ca nimeni să o aprindă. O lumină rece, albastră, ce veghea o poveste de întuneric și izbăvire, o lumină care nu se va stinge niciodată.