În umbra serii, cu lumina palidă a unui bec tremurând deasupra lor, bătrânul marinar Marian își sprijinea greutatea pe o canapea dintr-un colț întunecat al casei. Selina, o fată cu ochi curioși și inimă palpitantă, se așezase pe marginea unei scaune vechi, cu privirea atentă asupra bătrânului. O privire încrezătoare a fost schimbată între cei doi, iar apoi cuvintele au început să curgă din gura bătrânului ca un râu tulbure.

"Povestea pe care o să-ți spun acum, Selina, e una înspăimântătoare și ciudată, dar poate doar așa vei înțelege adevărul ascuns al mărilor și al sufletelor înstrăinate," Marian și-a șters bărbia de câteva firimituri imaginare și și-a curățat gâtul, ca și cum ar fi vrut să-și îndepărteze emoțiile înainte să înceapă.

A fost cu mulți ani în urmă, într-o eră când corăbiile se aventurau în adâncurile necunoscute cu toate superstițiile și temerile în spate. O echipaj ales cu grijă și-a început călătoria într-o noapte tulbure. Marinarii și-au strâns cureaua de piele, privindu-se unii pe alții cu încrâncenare și curaj. Printre ei se afla și un bătrân marinar, un om înțelept cu părul alb și ochii adânci, pe nume Marian.

Pe măsură ce corabia avansa pe valurile agitate, cu fulgerele despicând cerul întunecat, marinarii au zărit o stanca ascuțită în depărtare. În vârful stâncii, în mijlocul furtunii, se ridica o ființă misterioasă. O sirena cu pielea alabăstruie ca luna și părul roșcat care se agita în vântul sălbatic.

Sirena a cântat o melodie plină de tristețe și dureri, dar totodată fermecătoare și hipnotică. Vocea ei a atins sufletele marinariilor ca un atingere rece și palidă, iar în mijlocul furtunii, în ciuda tuturor temerilor lor, au simțit un confort și o liniște pe care nu le-au mai simțit vreodată.

Dar marea și-a ridicat colții uriași și corabia s-a lovit de valuri ca o frunză în derivă. Când undele au început să înghită vasul, marinarii au fost aruncați în apă ca păpușile de paie, sfârșindu-și călătoria cu un strigăt mut în vârtejul apei.

Doar unul dintre ei a reușit să se agațe de o bucată de lemn sfărâmată și să înoate spre țărm. Epuizat și tremurând, a ajuns pe plajă și a simțit nisipul sărat sub mâini. Dar când și-a ridicat privirea, a văzut-o. Sirena stătea acolo, pe mal, cu ochii ei albaștri pierduți în ai lui.

Ochii lui au căzut pe umărul stâng al făpturii acvatice și acolo a văzut o zgârietură înfiorătoare în forma unei cozi de sirena. Inima i-a bătut sălbatic în piept, iar el a știut că nu mai e doar o superstiție de marinar, ci o realitate înfricoșătoare.

Sirena i-a șoptit cu un glas dulce și melancolic: "Nu te teme, călător pierdut. Lumea mea te așteaptă în adâncurile mării, într-un regat de mister și frumusețe. Vino cu mine și vei găsi liniștea eternă."

Dar bărbatul a închis ochii și a reușit să-și adune ultimele puteri. Cu un efort suprem, s-a târât în spate, departe de privirea ispititoare a sirenei. Când și-a deschis ochii din nou, totul a fost liniște. Sirena dispăruse în întunericul mării.

Anii au trecut, iar bărbatul a rămas cu o zgârietură în formă de coadă de sirena pe umărul său stâng. A păstrat secretul întâlnirii lui cu creatura din mare, dar a simțit mereu o chemare inexplicabilă către apele adânci.

Și așa, Selina, povestea lui Marian se pierde în legenda mărilor, o încurcătură a faptului și ficțiunii. Dar nu uita niciodată că în adâncurile învolburate se ascund mistere și creaturi pe care mintea noastră le-ar considera imposibile. Apele noastre sunt pline de temeri și de dorința inexplicabilă de a cunoaște ce se ascunde dincolo de orizontul cunoscut.

În timp ce Selina stătea acolo, cu inima bătând sălbatic și cu o privire plină de întrebări, bătrânul Marian s-a ridicat încet și a părăsit încăperea. Lumina slabă a becului l-a înghițit, iar umbra lui s-a topit în întunericul casei, lăsând-o pe Selina cu gândurile învăluite în mister și fiori de neliniște pe umerii ei.